ILIE BOCA – „Eu îmi număr zilele cu pensula”

În imaginaţia colectivă, provincia e locul unde „nu se întâmplă nimic” şi, mai ales, arta nu poate exista. Nici vorbă! Trăitor de-o viaţă întreagă în Bacău, departe de forfota culturală a Capitalei, ILIE BOCA este, la 77 de ani, unul dintre cei mai mari şi prolifici pictori ai României. Harul artistic n-are legătură cu geografia – Pecetea curată a satului

– V-aţi născut în Bucovina, maestre Boca. Cât îi datoraţi ca pictor, obârşiei dvs?

– Copilăria mea într-un sat de poveste m-a marcat cu amintiri şi trăiri care mă urmăresc şi azi. Casele cu bârne, cu albul din jurul gea­mu­lui, şurile cu fân, clăcile, hramu­rile, horile satului, sărbătorile îm­blă­tite în culori. Văzute cu ochi de copil, mi-au îmbogăţit sufletul şi pictura. Când m-am născut eu, în 1937, mai era şi un moment apar­te al României. În 1940 în­cepuseră pregătirile de război, erau concentrări, tata era chemat mereu. Plutea peste noi un nor apocaliptic. Botoşana însă, satul meu din Bucovina, era unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ. Şi este şi azi pentru mine. Era un sat de ardeleni, veniţi în Bucovina în secolul al XVII-lea, după ce fugiseră din Năsăud, de prigoana austriacă. Acolo, româ­nii care erau grăniceri s-au re­vol­tat pentru că-i obligau să treacă la catolicism. Era în 1763, când s-a şi petrecut răscoala aceea cruntă, care i-a dat pe sfinţii Martiri Năsăudeni. Şi după răscoală, sate întregi şi-au pus lucrurile în căruţa cu coviltir şi, cu popa şi cu învăţătorul în frunte, au plecat în Bucovina. Şi au mai luat cu ei şi biserica lor de lemn, cu hram cu tot. Aşa erau de îndârjiţi. Mai târziu, în Botoşana s-a făcut o biserică mai mare, de lemn şi aceea, şi pe urmă alta de zid. Biserica lor veche cu care veniseră din Ardeal, o bisericuţă ce mai există şi azi, au dat-o unui sat vecin, tot de ardeleni. Aşa s-a întemeiat satul meu. Printre primele familii din sat, au fost şi strămoşii lui Ion Creangă, şi ei, tot ardeleni. Şi mai sunt şi azi acolo, câţiva. Dar nici nu trecuseră bine zece ani, că austriecii s-au înstăpânit şi peste Bucovina. Şi imediat au început să facă ordine, au vrut recensământ. Mulţi s-au speriat că vor să-i trimită înapoi şi atunci şi-au pus iar lucrurile în căruţă şi-au plecat mai departe. Aşa a ajuns şi familia lui Creangă, în Neamţ.

– De unde vine coincidenţa dvs. de nume cu al Pă­rintelui Arsenie Boca?

– Grupul ăsta de familii Boca, cu toate ramurile lui, a fost mai întâi pe lângă Oradea. Erau apicultori care colindau Ardealul împreună cu albinele lor. Şi de lângă Oradea, o parte au plecat pe lângă Alba Iulia, iar alţii în zona Ilvelor, pe Someş. Aşa spun docu­mentele. Iar din Alba până la Vaţa de Sus, în Apuseni, de unde-i Părintele Arsenie Boca, nu e aşa departe. Aşa că numele Boca este ardelenesc. Şi să ştiţi că-s multe sate de ardeleni în Bucovina, nu numai satul meu. Mergi acolo şi parcă eşti în Ardeal. Vorba lor nu seamănă cu cea a moldovenilor aflaţi la doi paşi, în sate vecine, ca Arbore sau Pârteşti. Ăştia din Boto­şana, Poieni sau din Caşvana vorbesc în grai arde­le­nesc. Şi aveam şi destule cuvinte de sorginte nem­ţească. Spuneam „şleaf” pentru drum, „şaică” pentru găleată etc. Şi nu ziceam „da”, ca tot românul; ziceam „ia”, ca nemţii. Copil fiind, nu înţelegeam de ce se amu­zau cei din afara acestei mici insule de Ardeal, auzindu-mă cum spun acolo: „ia! ia!”.

– Se amestecau ardelenii dvs. strămutaţi în Bu­covina, cu satele din jur?

– Când a început sfârşitul ei?

– Toate s-au schimbat după ce au venit ruşii, şi cu ei comu­niş­tii. La noi, ruşii au ajuns mai devreme, ne-au „eliberat” mai repede decât restul ţării. Au venit în primăvara de Paşti a lui 1944. Şi de cum au venit, au dat iama prin sat după ouă. „Au venit ruşii la ouă!” – spunea lumea. Pe ur­mă, costumul popular, care era prin­cipala piesă de îmbrăcăminte până prin anii ’50, a început să dis­pară. Venise colectivizarea şi oa­me­nii nu mai puteau pune câ­nepă, să o cultive, nu mai aveau unde. Şi era şi mai ieftin să-ţi cumperi o stambă, decât să-ţi torci, să-ţi coşi şi să ţi le faci toa­te, şi sumanul, şi cojocul. Ta­tăl meu însă a purtat până târziu costum popular. Se purta aşa cum fusese în firea locului, când haine „nem­ţeşti”, de oraş, aveau doar musafirii veniţi în sat. Iar până în război, tata făcea şi sumane. El şi fratele lui. Erau sumănari. Făceau sumane până de Bobo­tea­ză, cusute cu mâna, cum coseau şi împodo­bi­rile. De aceea, eu simt arta populară, nu o imit, pentru că eu am crescut în lumea nealterată a satului. În ea mă re­găsesc mereu, ca într-o pecete curată.

Laminoristul cu epoleţi

– De mic copil, acasă, în sat, mă jucam desenând tot ce-mi trecea prin minte. Desenam pe hârtie, cu căr­bunii din vatră, pentru că îmi erau cel mai la înde­mână. Iar pe la 5-6 ani, am început să fac şi figu­rine din lut, pentru că mi se părea grozav că pot da ma­teriei o formă inventată de mine. Primul meu suc­ces a fost chiar în clasa întâi. Era după război, în 1945. În 1944 nu se făcuse şcoală din cauza frontului, aşa că eu am întârziat un an, eram o grămadă de copii adu­naţi din două promoţii în clasa întâi. Şi la ora de desen, învăţătoarea ne-a dat o temă. Să facem vulpea care dă iama în coteţul găinilor. Ceea ce se întâmpla cam prin toate gospodăriile din sat. Şi eu am desenat cel mai bine întâmplarea cu pricina, aşa că doamna m-a scos la tablă ca să repet şi acolo ce făcusem pe caiet. După această ispravă, m-a trimis la tot felul de concursuri şcolare, unde desenele mele erau apreciate. Acea învăţătoare din şcoala primară, doamna Sauciuc, care studiase la Cernăuţi, a fost prima mea şansă.

– După aceea, drumul dvs. către artă nu a mai fost uşor.

– Când am terminat şapte clase, vroiam să dau la o şcoală unde să desenez. Cea mai apropiată de satul meu era şcoala medie tehnică de Construcţii drumuri şi poduri, de la Câmpulung Moldovenesc. Nu ştiam eu prea multe despre ce mă aşteaptă, aşa că acolo m-am dus. M-a urcat tata în tren, era prima dată când mergeam cu trenul, şi mi-a zis: „Uite, sunt atâtea staţii, după asta cobori şi acolo am eu un văr, preot la Câmpulung şi profesor la Cernăuţi, şi stai la el”. Pe urmă am descoperit că la şcoală se făceau, într-adevăr, opt ore de desen, dar numai două desen ar­tistic, restul era desen tehnic. Altceva visam eu! Şi aşa a trecut un an. După aceea, şcolile astea s-au desfiinţat şi noi am fost repartizaţi la şcoli profesionale. Eu trebuia să merg la Moineşti, la o şcoală profesională pentru petrolişti, dar nu m-am dus acolo, ci la Hu­nedoara. Ne-au încărcat de la Suceava într-un vagon şi am călătorit zi şi noapte. La angajare am intrat la co­misie, toţi candidaţii, în pielea goală. „La lami­noa­re!” – au strigat către mine. Pe cei mai solizi îi dădeau la fur­nale. Trei zile de uzină, trei zile şcoală făceam la Hu­nedoara. Purtam uniforme cu epoleţi albaştri, ne strângeau zilnic în careuri, aliniaţi smirnă. Şi, la un moment dat, s-a făcut un concurs, ne-au dat nişte săli acolo şi ne-au pus să desenăm. Era în oraş şi un pictor neamţ, studiase la Viena şi avea la Hunedoara un cerc de desen. Şi cum eu luasem premiul întâi la acel con­curs, pictorul m-a luat la cercul lui. Interesant e că la cercul de desen de la Hunedoara, i-am găsit şi pe alţii, tineri ca mine, ajunşi mai tâziu plasticieni importanţi ai României. Ei, şi după trei ani de laminoare, am putut să dau, în sfârşit, examen la Liceul de artă din Cluj. Aveam 20 de ani! Şi pe urmă, după încă patru ani, m-am dus la Bucureşti, la Institutul de Artă Gri­gorescu. Am dat examen şi am reuşit din prima, lucru greu pe atunci. Ieşisem la liman.

Paradisul de la Tescani

– Cu Horia Bernea ne-am împrietenit încă din tinereţe şi am rămas prieteni până la sfârşitul vieţii lui. În ’76, s-a pus pe picioare Tescaniul şi am făcut prima tabără acolo. Şi Horia a venit în tabără la Tescani, a îndrăgit locul, s-a împrietenit cu el. La început a stat la „Merărie”, cum se numea odaia de mere a cona­cului. Apoi, un sponsor al taberei a mai ridicat câteva case pentru artişti. Aşa a avut Bernea aici un loc al lui mai retras, cu atelier, unde venea, stătea mult, lucra bine şi era fericit. De altfel, Horia venea des să stea în Moldova, nu doar la Tescani, ci mergea şi la Văratec, pentru că era foarte credincios. Era legat de Moldova şi pentru că, după tată, era moldovean, din zona Gala­ţiului. Cu mine s-a împrietenit repede. După aceea făceam Anul Nou în familie, venea la mine de multe ori. Şi la fel se împrietenise cu cei apropiaţi mie, de aici. Şi mergeam mereu la Tescani, de multe ori cu Andrei Pleşu. Horia Bernea stătea totdeauna mai izolat. Aşa de mult îi plăcea la Tescani, încât stătea multă vreme şi în afara taberelor. Pe atunci avea timp destul, venea cu soţia lui şi lucra mult. Peisajul Tes­caniului îl stimula. Îmi vine foarte greu să mă obiş­nuiesc cu ideea dispariţiei lui. A fost un mare artist şi un om de ţinută morală, care impunea. Un om profund, puternic şi vulnerabil, totodată. Şi mai era şi un mare risipitor, dăruia enorm celorlalţi. În ultima parte a vieţii lui, Horia avea o mulţime de proiecte. Ce păcat că nu a mai avut timp pentru ele. Ultima mea amintire cu el este chiar dinainte de a muri. Atunci a venit iar la Tescani. Se pregătea să meargă la Paris pentru operaţia aceea de cord căreia nu i-a rezistat. A venit şi a stat la Tescani câteva săptămâni. Aşa s-a despărţit Horia Bernea, fără s-o ştie, de viaţă.

– Ce abur magnetic are Tescaniul, încât a prins atâţia alţi mari pictori, scriitori şi filozofi ai ţării?

– La Tescani este o stare specială. Este un loc fabulos şi tihnit, în care natura te prinde cu totul, cu blândeţe. Uneori, dacă priveşti peste dealuri, ţi se pare că îţi zâmbeşte Dumnezeu. Aici, pictorii s-au întors la natură. La Tescani, fiecare an este altfel, culoarea locului se schimbă me­reu. De câte ori mă duc acolo simt că o iau me­reu de la ca­păt. Umbra lui Enes­­cu plu­teşte şi ea, şi acordurile pe care le-a creat aici. Ta­berele de la Tescani erau şi anotim­puri ale prie­te­niei. Îmi amin­tesc feri­ci­rea dia­logurilor de acolo, dense şi pasio­na­te. Şi mi-l mai a­min­tesc şi pe marele sculp­­tor George Apostu. Visa să ridice la Tescani, pe dea­luri, nişte sculpturi mari, ca sufletul lui. Visa, dar n-a mai apucat să-şi facă visul… Iar după 1990, Tes­caniul a luat amploare pen­tru că tabăra a devenit interna­ţio­nală. Artişti impor­tanţi ai lumii au venit, ani la rând, la conacul Rosetti-Tescanu, continuând ve­chea tradiţie culturală a lo­cu­lui.

Oraşul din atelier

– Ca să rămâi pe atunci în Bucureşti era mai greu. O soluţie ar fi fost să fac un timp naveta dintr-un sat de pe lângă Bucureşti. Or, eu îmi doream cel mai mult să am timp să pictez. Pe atunci, programul cel mai convenabil era la o Şcoală Populară de Artă. Şi dintre toate oraşele care aveau locuri libere la Şcoli Populare de Artă, am ales Bacăul. Am venit aici şi pentru că aflasem că toc­mai urmau să se cons­truiască ate­lie­re de creaţie. Şi aşa a fost, în curând am primit şi eu unul, care a fost şi prima mea casă. Aşa că am în­ceput să predau la Şcoala Popu­lară. Aveam ore pu­ţi­ne, aveam con­diţii, şi am avut timp să lucrez ne­stingherit după pofta visului meu. În 1972, am avut deja prima mea expoziţie personală la Bucureşti, la Galeriile Apollo. Pe atunci erau galerii experimentale, de eli­tă.

– Cu ce v-a atras Bacăul în mod deo­sebit?

– Am început să cunosc scriitorii, actorii, teatrul. Era şi o filarmonică aici, era o activi­tate culturală fer­ventă. Mai era şi gruparea din jurul revistei literare „Ate­neu”, unde Radu Cârneci era redactor-şef şi, alături de el, mulţi scriitori pasionaţi. Dar sigur că, mai mult decât orice, îmi doream ca locul în care existam şi de care începusem să mă leg să aibă cât mai mulţi pictori şi o atmosferă creativă şi puternică în jurul meu. Şi atunci am început să aduc la Bacău dintre colegii mei. Astfel, au început să participe cu expo­ziţii, mai întâi pictori de la Galaţi, de la Su­ceava sau Botoşani. Am reuşit să facem ex­poziţii interesante. Şi după aia, încet-încet, am putut creşte şi numărul de membri ai Filialei U.A.P. Bacău. Până în 1989, erau interzise primirile în Uniune, dar acum am ajuns să avem mai bine de 370 de membri; o filială mare, cu câteva nume bune. Dar am avut norocul să avem şi la partid nişte oa­meni mai toleranţi, aşa că la Bacău veneau să expună artişti şi din alte părţi, acolo unde erau mult mai cenzuraţi.

– Primele mele două ateliere erau departe de casă. Aşa că mergeam să pictez cumva ca la serviciu. Acum, având atelierul acasă, pot să merg la orice oră din zi şi din noapte în atelier să lucrez, şi nu ies atât de mult în oraş. La început, când era şi oraşul vechi, ieşeam şi pictam. Eram destul de activ, cu desenele mele de la faţa locului. Acum, merg în tabere de creaţie. Acolo mă scald în lumina şi în culoarea locu­lui.

– De unde vă colecţionaţi peisajele?

– Dacă treci Siretul, de pildă, dai de sate frumoase. Şi chiar aici, mai aproape de Ba­cău, pe dealuri, sunt sate ca Luizi-Călugăra, şi la doi paşi de noi este Mă­gura. Se pot găsi motive pentru un pictor, nu e asta pro­ble­ma. Dar acum, sunt legat mai mult de ate­lier. Reiau motivele şi încerc să aprofundez ceea ce fac.

– Într-o vreme vă că­utaţi inspiraţia şi în locurile populate ale Bacăului.

– Aşa-i! Mergeam în locuri în care erau fizionomii rus­tice, lu­cruri mai fruste, care au o anumită expresi­vitate, şi mă aşezam într-un loc şi începeam să dese­nez. La gară, la autogară, la piaţă, oriunde este o lume mai frustă, mai aproape de expresivitatea plastică. Am făcut astfel multe portrete, ba chiar am făcut un fel de altare de portrete. Şi toate s-au cristalizat în expoziţii. Una a fost la galeria Căminul Artei din Bucureşti, unde a vorbit marele critic al anilor ’70, Ion Frunzetti. Mi-au rămas de atunci câteva poze la care ţin mult. Am avut acolo poliptice mari (picturi alcătuite din mai multe tablouri, care cuprind fiecare câte o scenă, n.r.), multe şi cu portrete înseria­te, cu ţărani şi ţărănci.

„Mai aproape de Nedescoperit”

– Lucrez în serie, revin la lu­crări, pun o pată de culoare, reiau mo­­tive, teme. Trebuie să obţin un ritm, o sono­ritate. În­cerc să gene­ra­li­zez pu­ţin lu­mea, să ocup un spaţiu mai ma­re. Să ajung mai a­proa­pe de Ne­desco­perit. Asta cu câţi cen­ti­metri poţi să te apropii de el…

– Este arta o salvare pen­tru artişti şi pen­­tru om? Dvs. pic­taţi cu multă bucu­rie, se pa­re.

– Pictez cu bucurie dar şi cu nemulţumire, şi tre­când prin toate stările. Pentru că nu aştept să-mi vină cheful ca să încep să pictez. Nu pot să înţeleg asta. Te apuci şi lucrezi. Bine, rău, ştergi, pui, te dă­ru­ieşti şi apoi intri ca într-o transă. Pentru că arta este, în primul rând, mărturisire. O mărturisire a unei exis­tenţe şi un fel de a fi. De aceea, dar şi din multe alte motive subtile, arta este şi o salvare. Ca profesor la Şcoala Populară, am întâlnit cazuri de oameni care aveau epilepsie. Şi s-au vindecat venind şi pictând. Pictura e aproape un tratament. Un francez a ridicat pe domeniul său un loc de întâlnire în care îi punea pe oameni să picteze. La intrare, scria: „Prin pictură spre fericire”.

– Cum se face că sunteţi aşa de iradiant la vârsta dvs.? Senin şi de o tinereţe biruitoare.

– Trebuie să ştii să te bucuri în fiecare zi, să încerci să spui că exişti prin ce faci. Aşa că merg în fie­care zi la atelier. Atelierul este locul în care mă simt cel mai bine. Acolo sunt eu, acolo este existenţa reală. Restul e doar un decor foarte viu, în care tre­buie să navighez. Un decor care trebuie să fie me­reu înlăuntrul artei. Să mă duc la piaţă, să mă întâlnesc cu prietenii, toate astea îmi sunt necesare. Dar apoi mă întorc mereu la atelier. Asta fac de când mă ştiu. Îmi număr zilele cu pensula. Fericit şi singur între culori, dibuiesc o altă lume, pe pânze.

Sursa: https://www.formula-as.ro/2015/1163/lumea-romaneasca-24/ilie-boca-eu-imi-numar-zilele-cu-pensula-19092