Expresionismul lui Ilie Boca, tânărul băcăuan care expune împreună cu cei doi la ”Apollo”, este tot ce poate fi mai departe de expresionismul abstract, căci lectura tablourilor sale nu se petrece prin simboluri de stenografie interpretabile grafologic, ci prin semiotica obișnuită a imaginii figurale tradiționale. Și totuși, aspectul general al fiecăreia din aceste opere de pictură – sau de grafică picturală, aerul de familie ascuns pe care li-l găsim, ni le demonstrează cântate în cheia muzicală a afectelor-limită, cele îndrăgite de amintitul expresionism al petei neașternute, ci împroșcate prin gest arbitrar. Dar e numai aparență. Îndată după prima impresie, analiza impune evidența unei rigori constructive în construirea imaginii, unei logici, similare cu a muzicii.
Constrânse să edifice, în timp, cupolele, absidele, nișele și arcaturile durerii, ca pe oricare alt edificiu, proiectat de rațiune. În timp, pentru că impresia de construire în materialul fluid al curgerii noastre lăuntrice, cu mijloacele simetriei, alternanței, repetiției și rapelului, legi ale artei decorative, persistă și după ce le-am constatat acestora stranii covoare de scrum sufletesc, zaț de cafea și sânge, perfecta lor apartenență la un regulament al ordinii interioare a spațiului văzut de omul dintotdeauna, călcător de țarină și respirator de văzduhuri cerești. Este un om puternic, acest flăcău firav și macerat de febre înalte, dacă tot ce a strâns ca ghimpi în carne și în suflet nu i-a putut stârni decât dorul și mai aprig de a le lua altora din cale spinii, plivindu-i singur, cu toată palma goală, cu care-și scrie din răni, apoi, pe hârtie și pânză, bucuria de a le fi putut simți numai el usturimea și urzicătoarea, dureroasa aprindere a epidermei.
În pieptul unui astfel de artist își fac drum flăcările, vânturile-l bat cu nisipuri de vârf de ace de oțel, catifelele câte unui obrăjor mângâiat, de femeie sau de copil, îi rod la fel de grav ca abaua aspră, buricele jupuite ale degetelor. Verdele saturnian, plumburiul, negrul și brunul, iată tot ce-i trebuie lui Ilie Boca, spre a spune că miezul lumii, montat în culorile acestea ale tristeții, e din foc și din sânge și că asta se numește viață lăuntrică hrănită din sevele unui ideal de auto-depășire. Este cel mai interesant artist pe care ni l-a trimis vreodată până acum, în ultimii 25 de ani, provincia: Ilie Boca. Cândva se va scrie nu mai cu majuscule! Un om autentic, țărănește autentic, și complex: e de penalizat?
”Contemporanul” nr. 13/1324, vineri, 24 martie 1972
