Acesta ar fi cuvîntul potrivit pentru pictura lui Ilie Boca. Cu fiecare nouă expoziţie energia pictorului este mai debordantă, tuşa mai proaspătă, pictura mai plină de sensuri. Creaţia lui Ilie Boca este surprinzătoare prin bogata imgistică, prin plăcerea cu care el consumă „actul facerii”. Chiar dacă nu ai pătruns niciodată în atelierul pictorului, îi poţi intui programul. Picturalitatea sa îl trădează, te lasă să-i simţi gestul neântrerupt, te convinge că pentru el pictura este viaţa sa. Ilie Boca pictează precum respiră, spuneam cu un alt prilej. Arta sa reflectă o stare, ipostaziază clipa este miracolul adus în faţa noastră, ce poartă cu sine energia gestului, sinceritatea şi bucuria expresiei.
In cazul picturii lui Ilie Boca nu simţi nevoia să-i cunoşti maeştrii, să descoperi drumul formării sale. El există cu siguranţă, dar în acelaşi timp Boca pare a fi aşa dintotdeauna. Nevoia de a aşterne culoarea pe felurite materiale face ca gestul său să fie unic,uneori riscant prin experimente, dar întotdeauna fascinant. În ani motivele au variat, dar structura limbajului său a fost întotdeauna de o mare coerenţă.
Ne întrebăm acum , la peste 40 de ani de când Ilie Boca îşi „scrie” opera, ce se petrece în acest creuzet atât de bogat şi imprevizibil? Putem vorbi despre o „reţetă” Boca, dar de fiecare dată suntem surprinşi, de noi variante, noi soluţii descoperite la fiecare nouă prezenţă în public.
Boca, aşa cum mărturisea, poartă cu el locul de unde vine. Dincolo de metaforă sensurile sunt mult mai adânci, plasându-ne în zona pe care ne propune să o investigăm: teritoriul culturii populare, altfel spus sinteza spirituală al unui popor. Sursele, autenticitatea picturalităţii sale îşi au aici rădăcinile. Generic, pictura lui Ilie Boca o putem defini ca fiind imaginea noastră, a locului unde s-a născut ceramica de Cucuteni, covoarele şi ţesăturile atât de rafinate, este o lume pe care o ştim, dar care continuă să ne uimească de câte ori o revedem.
Acestea toate sunt purtătoare de legături profunde, nevăzute, acoperind o arie de interes mult mai largă decât frumuseţea lor imediată, tot aşa pictura lui Ilie Boca poartă misterul naşterii sale, exprimă legături adânci, mai mult intuite decât văzute. Nu neapărat semnele, simbolurile folosite transmit acest mesaj, ci miracolul ce se săvârşeşte pe suprafaţă. Pata de culoare, elementul solist al picturalităţii sale intră în dialog cu nevăzutul, semnul grafic, cu simbolul. Este o lume creată din fragmente, un univers construit la nivelul elementelor şi a cărui coerenţă se împlineşte în afara lui. Lumea lui Boca este lumea noastră, privită în timpi diferiţi, un trecut-prezent amestecat, gândit de fiecare dată ca un început. Pictura lui Boca pare a se construi asemeni zidurilor lui Anteu, cântând din flaut. Suntem surprinşi de libertatea gestului, de bogăţia lui ce nu lasă loc zbuciumului interior să iasă la suărafaţă.
De-a lungul anilor accentele s-au schimbat, linia s-a modulat diferit, la fel şi intensităţile cromaticii sale, dar spiritul acestei picturii a rămas acelaşi. Este lipsit de interes să periodizezi pictura lui Ilie Boca. Definit încă de la început ca expresionist, operând cu o imagine de factură sintetică, decupând din realitate elemente purtătoare de sens el a construit în spiritul lumii ce îl înconjoară.
Câtă încredere, câtă libertate interioară, de câtă siguranţă a dat dovadă pentru a se putea strecura cu detaşare prin toate frământările artistice ale contemporaneităţii fără a fi complexat de provincialismul în care cu toţii trăim? Ilie Boca a avut pe tot acest parcurs curajul marilor învingători. Bătăliile au fost purtate cu armele picturalităţii, cu convingerea că existenţa noastră ne dă dreptul să afirmăm tot ce avem profund în noi. Marea „cronică” pictată de Ilie Boca vorbeşte despre permanenţa lumii noastre. Un alfabet generic alcătuit din portrete, din obiecte, din lucruri ce apropie timpurile trecute prezentului, transformă trecătorul în peren şi ne spune că nimic din cele ce există nu dispare în neant. URMA este unul dintre elementele mereu prezente în pictura sa. Întotdeauna, în spatele prim-planului, freamătă lumea peste care ne aşternem, totul este generat de ceva aflat înaintea noastră.
Ilie Boca are capacitatea de a reda universalităţii filonul unei culturi ancestrale. El vine cu acumulările modernităţii, „decupând”, fără a pierde atributele proprii, filonul permanenţei noastre. Aşa se explică de ce pictura lui Ilie Boca, atât de mult legată de aceste locuri, le vorbeşte atât de direct străinilor. Prin arta lui suntem descoperiţi, pe suprafaţa pânzei sau a feluritelor materiale folosite, pentru că Boca nu ezită să picteze pe tot ceea ce se cheamă suprafaţă, se petrece miracolul. In timp ce simbolurile folosite capătă tot mai mult expresia universalităţii, spiritul lor este tot mai aproape de rădăcinile noastre. Automat, într-o expoziţie semnată ILIE BOCA îţi vin în minte icoanele, pictura din bisericile noastre, tot acel bagaj cultural pe care îl purtăm cu noi. Boca ne aminteşte permanent de ceea ce suntem, nu prin identitatea obiectelor, a simbolurilor, ci prin cea a spiritului. Boca a realizat de la începuturile meseriei sale lipsa de şansă a culturilor mici, iar miza lui a fost autenticitatea. El este artistul ce nu a avut complexul provinciei, nici pe cel al unei culturilor marginale, ci a purtat cu demnitate, aşa cum ne spune „ locul de unde vine”. Pictura lui reprezintă tabloul amplu al spiritualităţii noastre, poartă în ea spiritul şi încărcătura generică a unei icoane româneşti. El operează cu memoria şi aşa cum defineşte Aristotel funcţia imaginaţiei „constă în a lega impresii senzoriale sau simpele lor amintiri accidentale acţionate de legi ale asocierii”. Acesta pare a fi principiul după care Boca îşi construieşte opera , având ca deviză „să te întorci îmbogăţit spre locul de unde vii”
Boca nu se aşază voit în modernitate, dar se află în ea, el nu imită ci simte, aşa cum percepe spiritul acestei culturi, tot aşa asimilează şi cultura prezentului. Arta lui te provoacă prin firesc şi profunzime. Ritmul, energia, frenezia picturalităţii sale se compune din mii de secvenţe, din pete aparent dezordonate, dar pentru un ochi atent, fiecare imagine este o lecţie de organizare compoziţională. Libertatea şi autocontrolul sunt cele două strategii cu care operează pictorul. De aici, putem vorbi de un anume laconism al imaginii, de o creaţie ce stă sub semnul sintezei. Pictura lui Boca este o poveste fără sfârşit, capabilă, ca şi acestea să te subjuge, să îţi doreşti să continue, să-ţi cuprindă tot orizontul privirii. Pictorul este conştient de toate acestea, simte aşa cum spunea, altfel cum ne-am putea explica nevoia suprafeţelor din ce în ce mai mari, alcătuite din sute de imagini, un spectacol, o scenografie ce se construieşte instinctiv făcută parcă pentru spiritul picturii sale.
Universul acesta este fascinant, poartă cu el secretul regenerării continui este exemplul direct al şansei ce ţi-o dă puterea de a privi în profunzime. Pictura lui Ilie Boca ne obligă să ne punem întrebări fundamentale.
Maria Magdalena Crișan
OBSERVATOR CULTURAL, nr. 310, 2 martie 2006
