Bogăţia de imagini, dificultăţi ale bogăţiei, – cu ele au avut a se confrunta organizatorii unei expoziţii ca aceea a lui Ilie Boca, de la Dalles: teancuri enorme de picturi pe carton, pe hârtie, – urcând vertical, pentru a deveni o neîntreruptă friză, de-a lungul pereţilor, sau un dispozitiv suspendat, ca nişte lungi pupitre avansând aeriene, învoalate de culoare şi forme, investind vectorial spaţiul, volumetria sălii; sau coborând aproape de sol, la o înălţime lesne de citit, cataractă adusă blajin la îndemâna celui ce ar voi să şi-o însuşească fracţionat şi familiar, să apuce foiletând, inumerabilul.

Multiplicitatea, în primul rând, este a filelor de carnet, izvorând neoprite, pe firul continuu al zilelor, – cu accente intense, dar şi cu un fel adesea de blândă saturare cromatică. Solzi distincţi, deloc înşelători, pe făptura unui dragon care-şi lunecă la nesfârşit înaintarea, această enormă producţie nu ascultă doar de impulsul liberei expresii, de logica sacadată a unor descărcări spontane. Oricât de libere, ceea ce urmăresc aceste file de carnet e totuşi altceva decât simpla notaţie, geloasă de efemera ei acuitate. În surpriza lor – de gesturi, de tipuri, de portrete, văzute cu imediateţea cea mai imperioasă -, în energia şi în felul deschis al observaţiei, îşi face drum, deloc incompatibil, un definitiv al prezenţei.

Mereu ostil unei finitudini îngheţate, în schiţe ca şi în picturi temeinic conduse, atent deopotrivă la ipostazele de transgresiune, sarcastică ori voioasă, la o figuraţie care produce uneori câte o înaltă, compozită siluetă de brezaie, Ilie Boca nu va dispreţui un anume proteism destins, unde butada plastică scoate corniţe fauneşti şi subminează fixitatea academică. Însă chiar în această tentaţie spre carnaval şi chiar în momentele de expansivă execuţie pictorică, măştile, la Ilie Boca, îmi par mai degrabă acelea ale unei complicităţi cu durata. Iar emblemele carnavalului se împărtăşesc la el, dintr-un duh ţărănesc, din petrecerile unei vieţi străvechi rostuite.

Căci ea degajă un gust inalienabil de terroir, această creaţie rodnic ataşată locului concret de unde provine. Îl asumă firesc, aşa cum asumă tot ce-i izvor autentic de viaţă populară – haz al fizionomiilor, de o asprime ce nu exclude humorul, adevăr miezos, care îmi aduce aminte de o anume fază a picturii lui Gheorghe Iacob, din anii ’60, servit însă de o anumită vehemenţă temperamentală, mai vâscoasă. Şi tot acest pitoresc, al alterităţii, nu zădărniceşte, la Ilie Boca, ecourile din adânc, dimpotrivă îl poartă uneori pe artist, fără contrarietate, înspre enigma firii umane. Îi repugnă a specula demonia abiselor, nu se regăseşte în definiţiile care îl rataşează expresionismului – acestuia îi suspectează caracterul voit, arbitrarul programatic. Dar, pictor al omului într-un înţeles scutit de grimase, i se întâmplă totuşi bucovineanului nostru să-şi încrucişeze cărarea cu umbrele unor mari expresionişti, de dincolo de date şi curente, Roualt, mai cu seamă la care suferinţa a cristalizat într-o magmă suprem consolatoare. Îi văd afinităţi dintre artiştii mai recent impuşi atenţiei, şi cu Varlin, elveţianul multă vreme marginalizat, expresionist atipic pornit dinspre Van Gogh, care sfârşea prin a-şi rosti original exasperarea, în griuri mai degrabă surde. Ba chiar câte unul dintre aceste chipuri, neconvenţionale, se refuză astfel oricărei facile tranzitivităţi, încât, zidit în sumbra lui ontologie, trimite neaşteptat spre îndărătnicia singulară proprie lui Bacon.

Era în 1972, salutându-l în superlative, Ion Frunzetti îl designa pe Ilie Boca drept „cel mai interesant artist pe care ni l-a trimis până acum, în ultimii 25 de ani, provincia”. Iar Doina Bujor, regretata muzeografă care îngrijea catalogul expoziţiei lui din 1981, ţinea să moduleze astfel aprecierea: „Este el însuşi, acum la maturitate, o provincie, adică un teritoriu distinct în arta românească contemporană”. „Ni l-a trimis”, e un fel de a vorbi: s-ar putea la fel de bine afirma că Bucureştiul l-a trimis într-acolo, – de vreme ce Ilie Boca i-a fost direct elev lui Ciucurencu, s-a format la o şcoală de puritate a văzului, exacerbat exigentă. Cu toată gratitudinea pe care i-o păstrează, pentru această zestre de acuitate şi de organizare compoziţională, Boca se fereşte a confunda lecţia vie a meşterului şi poncifele. O foloseşte pentru un drum al său, pentru un ideal căruia el îi spune „nedescoperitul”; în numele căruia merită să-şi aţintească o privire mereu curată asupra lucrurilor din preajmă, – din satele Ţării de Sus, de unde pornesc în copilărie întâile lui întrebări şi unde i se întorc statornic visele, de pe dealurile şi muncelele din jurul Tescanilor, străbătute de Ilie cu paşi de o poştă, din Berzunţii unde trudeşte să implanteze falanstere de pictură ori din urbea lui Bacovia, gospodăreşte îndrăgită, viteaz şi stenic. Un astfel de itinerar configurează o Moldovă care e dincolo de suspinul delicvescent, – o provincie altcum decât inhibitorie. Artistul o resimte ca un teren de experienţe fără partipris, de o incoercibilă supleţe tehnică; agită în creuzetul ei disparităţi care se dovedesc fertile, dă la iveală contradicţii cu efect benefic, pentru anvergura creaţiei.

E însuşi cazul acestei producţii din carnete, jurnalul cu mii de pagini, unde află descărcate, robust şi dens, reacţia artistului la tot ce îl înconjoară şi determină, – de la ritualuri ţărăneşti şi unelte de totdeauna ale muncilor agrare, de la obraze caracteristice întâlnite oriunde, pe cale sau în piaţă, până la imagini oniric năzărite sau irepresibile amintiri de lectură. Tot ce e „acolo” în carnete obligă la o tratare necontrafăcută, – şi nu doar ca o amorsă, ca o „idee”, de evaluat în raport cu dezvoltările viitoare. În cursul acestora, dimpotrivă, departe de a se lăsa redus la o simplă promisiune obnubilată, documentul din carnete devine, lipit pe mari cartoane, un soi de timbru autentic, în funcţie de care pictorul adaugă. Compune, altfel spus, în jurul acestei porţiuni, prezentă în materialitatea ei nemijlocită: e stratul trăirii, prelevat ca atare, – în înţelesul cel mai strâns, un document de interioritate. Dar – originală înnodare de contrarii – jurnalul acesta nu-i totuşi o pledoarie pentru subiectivitate. Oricât de lăuntric aderentă la adevărul şi energiile creatorului, imediateţea, la Ilie Boca, implică totodată o dimensiune de memorie impersonală. Jurnalul trudei cotidiene nu rămâne doar autobiografia unui ins; fără prezumţie, fără veleitarism livresc, cu o frumoasă cuviinţă, descoperirile de fiecare zi cată, aici, spre obârşii. Impregnarea se produce pe nesimţite, individualul dobândeşte cuprinderi dincolo de sine, subiectul modern instruit care e pictorul se arată încăpător pentru naiv şi arhaic; iar intuiţiile lui ghicesc, în etnografic, faţa aparentă a mileniilor arheologice.

Există, desigur, o magie a amintirii, şi artele memoriei se înfăţişau laolaltă cu artele magice, în vechile clasificări, unde eficienţa mnemotehnică se contamina de curioase prestigii. De la catalanul Ramón Llull, „doctorul iluminat” care întrezărea, în plin Ev Mediu o combinatorie universală, până la tratatele de veac XVII, n-au lipsit tentativele de a recupera în sens activ, pentru un prezent ireductibil, massa timpului care ne troieneşte existenţa. O anume saturare de suprapuneri temporale, de strate în cumul permeabil, nu ne induce în suflet, numaidecât, visătoria vreunei oboseli apatice, a vreunui abandon mâhnit. Din contra, pe buza inelelor de timp care au crescut precum mausoleele romane – precum imenşii lor cilindri de zidărie oarbă -, chipurile amintirii pot sta fără placiditate, ca nişte apariţii fulgurante. Fiinţa lor, de albă statuarie, îşi pune sigiliul simbolic pe densitatea umbroasă a unei imagini, ai spune că pictura cheamă anume, aduce spre sine spectrele acestea fatidice. Am descris, aţi ghicit, atmosfera unuia din tablourile cele mai sesizante ale lui Ilie Boca, unde o vitalitate imprevizibilă susţine fără greş lividele himere ale amintirii. Din acest scrum selenar, îndesându-i parcă substanţa, tabloul adună un soi de triumf, exploziv arcuit, o attică straniu reflectându-se în abise.

Dar nu o simplă reduplicare este aici în discuţie, îndeobşte, ci o resurgenţă de vieţi anterioare: ca Merlin, vrăjitorul mitic, – într-o versiune irlandeză – care, în pântecele de unde va renaşte, nu-şi uită nici una din trecutele lui existenţe, tot astfel, în germinaţia fără sfârşit a acestor imagini, avatarurile succesive sunt aduse la o tainică sicronie. Asemenea reîncarnărilor ce ar deveni paradoxală convergenţă, – căderea în timp e sortită, deci, unei redresări sui generis. Secretul ei, fără demonie, stă în însăşi resurecţia multiplicată pe care o asigură palimpsestul.

Cuvântul, odată rostit, declanşează în cuget o adevărată febră de asociaţii: pateticul duratei, al tensiunii între fiinţa noastră actuală şi tot ce-i stă îndărăt, ascuns în pergamentul laborios, depozitar al unei experienţe faţă de care ne simţim nu numai tranzitorii, dar şi interşanjabili. Precum mai demult, în destăinuirea memorabilă a poetului Al. Philippide, fascinaţia palimpsestului spune, în fond, interesul crescând al creatorului contemporan faţă de misterioasa vastitate a artei ca destin generic. Când îşi alege aceste termen, pentru a-şi numi o bună parte din lucrări – în expoziţia de acum, şi mai înainte – Ilie Boca ne introduce într-o arie de procedee care au dobândit o pregnanţă semnificativă, în ultimul deceniu. Nu doar originalitatea erudită a unui geniu ca Borges s-a încercat a fi sintetizată în formula de palimpsest. Dar o ambiţioasă cercetare a lui Gerard Genette, din 1982, de notorie rezonanţă, despre raportul literaturii faţă de textele care îi preexistă şi din care derivă, intitulându-se chiar astfel, Palimpsestes, nu ezita să extindă aplicaţia principiului până la verva unui Woody Allen, într-un film ca „Play it again, Sam”. Reluând din „Cassablanca” această replică celebră a lui Humphrey Bogard, „Mai cântă odată, Sam” îşi punea în epigraf ultima scenă din filmul la care se raporta, – pentru a reface, în altă cheie, între omagiu înduioşat şi travestire parodică, aventura modelului.

Sub disimulări care intrigă, însă nu ne-ar putea rătăci cu totul, ceea ce poeticienii designează prin palimpsest se revendică de la putinţa unei duble lecturi, unde un hypotext – să spunem Odyseea lui Homer – transpare în hypertextul suprapunerii moderne – Ulysses de Joyce, bunăoară: aşa cum manuscrisele medievale foloseau, răzuindu-se vechiul pergament, materialul străvechi al antichităţii, fără a-i obnubila total scriitura. Descifrându-l, autorul îşi aşterne, în dialog cu el, noua lucrare; câteodată, plonjând printre arcane, pentru a-l aduce la suprafaţă, apucă hypotextul ca un architext, cu sentimentul de a-i fi atins arhetipul unei serii viitoare.

Dar etymonul acesta evocă, la Ilie Boca, un înţeles fizic, e ca şi cum explorarea lui de acum ar suscita, înaintând, semne din tot mai depărtate orizonturi arheologice; îi apar în faţă, pe măsură ce trecerile de la o tehnică la alta, mixtura materialelor – culori de apă, de ulei, cazeină, ştergeri, spălări ale suprafeţelor, adaosuri, procedări insolite, inuzabil complexe – fac să răsară perpetuu imagini, dintr-un afund care abia se străvede. Basculezi, pentru o clipă, între putinţa întâlnirii, în exotic, cu semne ca acelea „radioscopice” ale aborigenilor australieni ori, în primordialul Europei noastre cu siluete de animale dinspre grotele magdaleniene; ori chiar, în ample tablouri, cu flamura lupească a Dacilor. Câteodată enunţuri signaletice duc cu gândul la cilindrii de pecete sumerieni, – însă totdeauna cu o supleţe care scuteşte de pedanterie. Mai degrabă aluzive, nicicând ingrat prizoniere reperului istoric (sau preistoric) trimiterile se lasă împrospătate de savoarea neprevăzutului şi a humorului. Palimpsestul nu cunoaşte, în acest caz, instanţa parodieii dezabuzate, a mimetismului sarcastic. Aici, dimpotrivă, straturile anteriorităţii sunt aduse la iveală cu un fel de nostalgie afectuoasă; într-un joc care nu e al distanţei, ci al comuniunii secrete, al unei întâlniri simpatetice, în adâncuri.

Şi paradoxul este că această „îmbătrânire” voluntară – în care artistul ia asupra sa ceva din încercările mileniilor – e productivă tocmai în planul valenţelor contemporane; şi se percepe ca o sincronie întineritoare. Căci, iată, pictorul discret care nu a fost lesne convins pentru o expoziţie de proporţii în capitală, trăieşte azi, fără să se preocupe de asta, ceasul unui surprinzător racord – cu evenimente şi ritmuri de creaţie accelerate, de pe circuitele spectaculoase ale artei. A provoca straturile depărtate ale trecutului să aflueze într-o convergenţă fără de prejudecăţi, într-o elaborare vehementă până la visceral – n-au devenit, acestea, în ultimii ani, semnale de recunoaştere pentru trans-avanguardia, pentru acel expresionism care îşi caută o notă legitimitate contemporană? Matierism, folosind uneori ca suport materiale fără statut riguros pictural, graffitism, care la Boca operează în chimia aceasta de reveniri rafinate, sunt săgeţi de lectură deloc abuzive, în cazul acestei producţii. Iată de ce antinomia provincie-centru, în care perseverăm uneori din lene de gândire, se vădeşte încă o dată precară. Suntem, aici, într-un punct care marchează o conjuncţie nebănuită între izvoarele de viaţă populară şi orizonturile postmodernului; care înseamnă totodată un punct central al creativităţii româneşti de azi.

Dan Hăulică la vernisajul expoziţiei personale Ilie Boca, sala Dalles, Bucureşti, 1987, text publicat în România Literară