S-a născut la 21 februarie 1937, în comuna Botoşana, jud. Suceava. Absolvent al Institutului de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu” Bucureşti, Facultatea de Arte Plastice şi Decorative, clasa prof. Alexandru Ciucurencu, promoţia 1967. Locuieşte la Bacău. în intervalul 1970-2002, a deschis peste cincizeci de expoziţii personale în ţară, cincisprezece în străinătate, a participat la peste douăzeci de expoziţii colective în străinătate, a obţinut mai multe de zece premii şi burse, lucrările sale găsindu-se în numeroase colecţii publice şi private din ţară şi din străinătate.

Într-un interval de numai o săptămînă, Ilie Boca a venit la Bucureşti cu două expoziţii de pictură; prima a fost deschisă la Muzeul Naţional Cotroceni, iar cea de-a doua la Galeria Sabina&Jean Negulescu. Faptul că aceste expoziţii au fost organizate aproape simultan şi că ele numără împreună cîteva sute de lucrări poate fi, pînă la un punct, o simplă întîmplare. Pictorului i s-au oferit aceste spaţii şi el n-a făcut decît să se conformeze ofertei. însă de la acest punct încolo, nimic nu mai este întîmplător.

Ilie Boca este unul dintre foarte puţinii artişti români în măsură să onoreze o astfel de propunere şi el ar putea, la rigoare, să deschidă nu doar două expoziţii simultan, ci chiar să umple toate spaţiile specializate din Bucureşti şi încă nu şi-ar epuiza resursele. în condiţiile în care mulţi artişti plimbă aceleaşi lucrări de la o colectivă la alta, de la un salon la altul, Boca are capacitatea rară de a fi mereu în dispoziţie creatoare şi într-o continuă stare de efervescenţă mentală.

Dar dincolo de specializarea sa într-un anumit limbaj, ceea ce, fatalmente, îl aşază într-o zonă artistică determinată, şi anume în aceea a picturii, el se comportă concomitent ca un martor în plină depoziţie şi ca o instanţă în plin exerciţiu al autorităţii.

Investigaţie şi posesiune

Expoziţia de la Muzeul Cotroceni este dedicată spaţiului italian. La prima vedere, ea ar putea trece drept un reportaj plastic, o sistematizare a impresiilor turistice şi o încercare legitimă de înţelegere a unui anumit specific al locului. în cele peste două sute de lucrări, realizate, în majoritatea lor, în tehnici mixte, Ilie Boca desfăşoară o impresionantă acţiune de cucerire a unui teritoriu cu o dublă identitate.

Pe de o parte, el încearcă să pătrundă în ambianţa fizică, în datele concrete ale locului, în fizionomia nemijlocită a acestuia, ceea ce îl apropie în mod cert de un anumit gen de peisagistică, în vreme ce, pe de altă parte, pictorul declanşează o adevărată campanie de cucerire în spaţiul culturii, al reprezentării plastice, al limbajului propriu-zis. în mod cert, imaginile pe care artistul le propune sînt italiene, formele peisagistice şi cele arhitecturale pot fi uşor citite şi identificate ca atare, elementele, atmosfera şi lumina poartă şi ele un specific inefabil, însă dincolo de aceste date imediate totul se înscrie într-o civilizaţie specifică, pe care doar Ilie Boca o reprezintă şi o ilustrează în spaţiul artelor noastre vizuale de astăzi.

De altminteri ca în tot ce face, indiferent de cadrul acţiunii şi de specificul limbajului, de la creaţia propriu-zisă şi pînă la acţiunile administrative şi manageriale, el este un narator, o conştiinţă cumulativă, un generator de lumi în plină dinamică şi niciodată epuizabile. în această perspectivă, Italia sa este un spaţiu interior, expresia nemijlocită a unei enorme capacităţi fabulatorii.

Fără a fi epic în iconografie sau descriptivist în enunţuri, Boca este un amestec de trubadur şi Şeherezadă, iar din substanţa sa afectivă şi mentală realitatea se naşte în adevărate avalanşe. Naraţia lui nu se manifestă, însă, în perimetrul lumii constituite, al formelor cu o identitate gata exprimată, ci exclusiv în aceea a virtualităţii limbajului. Privind, Ilie Boca descoperă şi recreează lumea în acelaşi timp, determină coordonatele formelor obiective şi analizează subiectiv traseele şi structurile codurilor culturale. Observînd spaţiul italian în diversele sale ipostaze, de la lumea elementară şi pînă la construcţiile simbolice, el îşi pregăteşte propriul discurs asupra obiectului constituit şi asupra istoriei artei, a unei istorii asimilate organic, pînă la aşezarea ei în ordinea naturală. Un amestec de gravitate înaltă, de contemplaţie plină de melancolie, şi de bucurie irepresibilă a jocului, de relativism epicureic, străbate prin fiecare lucrare în parte şi prin întregul discurs expoziţional.

Preluînd tematici consacrate, cum ar fi cunoscutele peisaje veneţiene, dar şi toate celelalte repere ale spaţiului natural şi construit, el pare a se înscrie în parametrii legitimi şi previzibili ai genului. Apar, astfel, imagini acvatice, peisaje cretoase scăldate în lumini sudice, alături de repere arhitecturale intrate demult în patrimoniul de imagini al întregii lumi. Dar adevărata preocupare a lui Boca se manifestă dincolo de toate locurile comune şi de nenumăratele imagini şablon instituite şi, în acelaşi timp, erodate prin uz.

Pictorul se apropie de modelul său peisagistic într-o dublă ipostază, aparent inoperantă din pricina unor tensiuni care tind să se anuleze: mai întîi, el percepe totul cu o inocenţă de-a dreptul dezarmantă, cu puritatea retiniană a unui copil sau a unui sălbatic aflat într-o permanentă stare de uimire, pentru ca, insidios, într-un moment secund, să dejoace totul şi să supună unui greu examen toate ipostazele propriei lui percepţii. într-o singură lucrare, iar pentru exemplificare ar putea fi invocată una dintre Veneţii, el îşi consumă o enormă resursă de ingenuitate, bucurîndu-se îndelung de fiecare tuşă de culoare sau accent de lumină, dar în subteran supune unei analize necruţătoare, trecînd totul prin filtrele succesive ale istoriei artei, însăşi ideea de peisaj veneţian. Sînt invocate aici, spre a demonta mecanismele de constituire a imaginii, şi percepţia brută, şi reflexele unei viziuni bizantine bine camuflate – a se vedea perspectiva inversă în care sînt puse arhitecturile -, şi efectele baroce ale clar/ obscurului, dar şi tuşele vibratile ale imaginii impresioniste, în varianta analitică a unui pointilism explicit. Această capacitate de a instrumenta savant codurile estetice şi convenţiile limbajului pentru a obţine, ca într-o retortă alchimică, substanţa celei mai pure percepţii a modelului este, în fond, problema esenţială a picturii lui Ilie Boca. în mod surprinzător, arta lui se naşte la intersecţia unei ingenue dorinţe de posesiune, a unei aspiraţii edenice către spectacolul pur al lumii, cu vocaţia irepresibilă şi insidioasă a cercetătorului neliniştit şi mereu însetat de miracolul camuflat sub aparenţele amăgitoare ale obiectelor.

Memoria demiurgică şi spaima de vid

Dacă peisajele italiene, oricît ar fi ele de puternic personalizate şi de riguros controlate ca mesaj afectiv, rămîn, totuşi, într-o relaţie clară şi asumată cu lumea exterioară, lucrările expuse la Galeria Sabina&Jean Negulescu se înscriu într-o cu totul altă perspectivă. Realizate divers din punct de vedere tehnic şi construite la fel de imprevizibil din punct de vedere fizic, aceste lucrări, în marea lor majoritate de dimensiuni mici şi medii, nu au nici o legătură cu realităţile din afară. Mai mult ca în orice altă experienţă de creaţie, aici, în aceste spaţii restrînse, poate fi intuită cu o acuitate extremă confruntarea a două principii, încleştarea patetică dintre vidul primordial şi gestul fecundator.

Boca nu mai este acum doar o conştiinţă neliniştită care absoarbe tot ceea ce percepe în jur şi peripatetizează plastic printre formele unui univers stabil, ci un erou fondator, un cavaler al providenţei învestit cu puterea de a lupta cu dihăniile nevăzute ale vidului. Cu pustiul pînzei sau al suprafeţei albe, în general, în faţă, cu ameninţarea permanentă a neantului la fiecare pas, el începe, el transformă actul creaţiei artistice în ritual fecundator şi în moment germinativ.

Semnul plastic, acel amestec elementar de grafie şi ton, maculează fertil puritatea golului, aproximează tresee, îşi imprimă o anumită dinamică şi devine, prin chiar aceste secvenţe, un agent al întemeierii, al Creaţiei celei dintîi. Punctul dinamic devine linie, linia îşi determină propriile-i morfologii, iar acestea, prin forţa unei sintaxe lăuntrice, proliferează în spaţiul unei ordini infailibile. în punctul de convergenţă al acestei vocaţii întemeietoare, al acestui tardiv reflex demiurgic, cu o spaimă adîncă de gol, se naşte pictura lui Boca pe care o găzduieşte acum Galeria Sabina&Jean Negulescu. Deşi, la o privire fugară, această pictură poate părea consecinţa exclusivă a unui spirit ludic dus pînă la limită, în fond ea este un exerciţiu grav şi un experiment cu un amplu orizont metafizic. Din aproape în aproape, prin tonuri stinse, cu o sonoritate grea şi profundă sau, dimpotrivă, prin explozii şi prin dezlănţuiri expresioniste, Ilie Boca urmăreşte marile trasee pe care lumea însăşi s-a născut şi, mai apoi, şi-a consolidat existenţa.

De la semne heraldice la forme vagi, de la figuri feminine vag neolitice, cu siluete marcate de steatopigie şi accentuate puternic cu atributele fertilităţii şi pînă la impresionantele portrete-efigie, pe care şi Florin Mitroi le-a analizat cu un interes inepuizabil, şi de aici înapoi la lumea zoologiei, repertoriul de semne şi de forme al lui Boca tinde să se identifice cu întreaga realitate.

Libertatea ca formă de captivitate

Dacă aceasta ar fi, în mare, imaginea artistului aşa cum se detaşează ea din cele două expoziţii, un potret de ansamblu al lui Ilie Boca am încercat să-l schiţez cu un alt prilej. El suna astfel, iar invocarea întregeşte substanţial schiţa de mai sus: Ilie Boca este unul dintre cei mai mai importanţi pictori români contemporani.

Opera sa extrem de variată şi de o bogăţie rar întîlnită, atît în ceea ce priveşte întinderea propriu-zisă cît şi anvergura ei lăuntrică, s-a structurat de-a lungul a peste trei decenii în jurul unei viziuni perfect unitare şi al cîtorva coordonate mari. În primul rînd, pictorul şi-a identificat spaţiul de interes în zona de confluenţă a unui anumit spirit popular, ingenuu şi lipsit de orice crispare, cu un reflex religios generic, în permanenţă viu şi nefundamentat pe o dogmă anume. Din această perspectivă, pictura sa este o adevărată epopee în imagini, un imn închinat spiritului neîngrădit de vreo constrîngere, dar mereu protejat, printr-un fel de bucurie transmisibilă şi printr-o pudoare consubstanţială, în faţa unor excese de gesticulaţie. în al doilea rînd, Ilie Boca trăieşte cultural în interiorul picturii aşa cum organismele trăiesc biologic în mediul lor vital.

Lumea sa de imagini, de forme, de substanţe şi de iluzii, este una organizată, un Cosmos cu o coerenţă intrinsecă, dincolo de orice reper fixat sau impus din afară. O peisagistică figurată eliptic, asemenea unei hieroglife, o zoologie totemică şi o umanitate frustă, neprecizată psihologic, care trăieşte inerţial şi expansiv într-un Eden încă neabrogat, constituie secţiunile majore ale acestei picturi. În al treilea rînd, arta lui Boca este un adevărat sinonim al libertăţii şi al mobilităţii. Deşi în reprezentările sale există o componentă generică şi un hieratism nelocalizat ca stilistică, Ilie Boca este o conştiinţă artistică în continuă stare de experiment şi într-o neobosită mobilitate.

Prin acţiunea sa nemijlocită, pictura, ca spaţiu sensibil şi simbolic, a luat în stăpînire cam tot ceea ce fizic şi moral este cu putinţă; de la tehnici la materiale şi de la organizarea strictă a imaginii la viziunea largă, integratoare. Ca viziune şi ca tip de sensibilitate el nu poate fi asociat decît cu doi artişti plastici contemporani, unul de o discreţie aproape autistă, celălalt uitat prea repede de o posteritate instalată prematur.

I-am numit pe Florin Mitroi şi pe Geta Năpăruş. Cu primul, Ilie Boca are în comun sensibilitatea, rafinamentul unic al privirii şi un interes profund pentru un anumit gen de livresc al imaginii, pentru sursele fruste ale picturii populare care perpetuează pînă astăzi un fel de reprezentare arhaică, fără identitate şi fără vreun profil moral. Şi la Mitroi şi la Ilie Boca, această scufundare în memoria frustă a imaginii are drept consecinţă o expresie nedatată şi o definiţie a formei plastice care împinge contemporaneitatea pînă în aburii neoliticului. Sau, altfel spus, care transferă în pragul mileniului trei vitalitatea nealterabilă a unei viziuni despre sine pe care omul şi-a construit-o încă din zorii existenţei sale.

Fără nimic artificial sau documentarist, această pictură care se sprijină pe propria sa memorie difuză este spaţiul ideal pentru experimentarea celor mai complexe şi mai rafinate probleme de limbaj. Aparent figurativă, pentru că ea se sprijină pe un set de semne uşor de recunoscut, acestă imagine, fără conţinut psihologic şi fără nici un referent contextual, nu implică nici o tentaţie descriptivistă şi nici un comentariu care să sugereze faptul particular sau culoarea locală. Prin această probă a suspendării din temporal şi de abolire a spaţialităţii convenţionale, atît Mitroi cît şi Boca devin degustători ai unor esenţe cromatice rare, căutători de penumbre şi de tonuri jilave, de pămînt.

Cu Geta Năpăruş, Ilie Boca se învecinează într-un alt spaţiu şi anume în acela al vocaţiei epice. Epopeile concentrate pe spaţii mici la Geta Năpăruş, acel amestec foşgăitor de universuri, de regnuri şi de indivizi, devin la Ilie Boca proiecţii monumentale, adevărate frize ale unei realităţi paralele. Ceea ce prima realiza în filigran, cu vîrful penelului, ajunge, prin gestul de tip eroic al lui Boca, partener nemijlocit, aproape vivant, pentru orice privitor atent.

Prin chiar această conciliere a unei sensibilităţi delicate cu mişcarea amplă, monumentală, a contemplaţiei melancolice cu impulsul prometeic, de o amplitudine creatoare plină de patetism, Ilie Boca este un singuratic, pînă la urmă, în pictura noastră de astăzi. Aşa cum un singuratic este chiar în propria sa pictură, pentru că pluridimensionalitatea lumii pe care a construit-o pînă acum îi lasă tot mai puţin spaţiu neocupat şi, probabil, tot mai puţine opţiuni. Boca este artistul care şi-a pierdut, în timp, prerogativele de stăpîn şi a devenit, încetul cu încetul, un instrument miraculos (şi captiv) al propriei sale creaţii.